Într-o lume în care tot felul de pseudo-fotbalişti au aere de vedete internaţionale, m-am gândit ca nu ar strica să scriu din când în când şi despre fotbaliştii cu adevărat FOTBALIŞTI care au marcat în bine istoria acestui sport. Nu puteam începe decât cu Dan Păltinişanu.
Când te gândeşti la Poli, nu ai cum să nu te gândeşti şi la Dan Păltinişanu. Cu siguranţă cel mai bun fundaş din istoria clubului a făcut istorie sub tricoul alb-violet în deceniul 7, şi la începutul deceniului 8. Format tocmai de Dinamo, longilinul fundaş avea să vină, împreună cu mulţi alţi jucători în sezonul 1973-1974, pentru a pregăti un nou an de primă ligă, după ce echipa obţinuse a patra promovare din istorie. La scurt timp, datorită seriozităţii şi abilităţilor sale extraordinare de fundaş-golgheter, „Tata Mare”, aşa cum era alintat de stadion, a devenit idolul publicului şi căpitanul echipei. Timişoara dădea în aceea perioadă peste jumătate din formaţie la naţionala universitară, care câştiga în acele timpuri două campionate mondiale la rând, unul chiar în faţa Franţei, pe terenul acesteia. Poli era în a doua jumătate a deceniului 7 una dintre echipele bune ale campionatului, avea prezenţe pe podium, pierduse o finală de Cupă, în faţa Jiului în 1974 (meci în care întreaga ţară a văzut spiritul galeriei timişorene, care era printre puţinele care cânta la meciuri şi şi-a aplaudat favoriţii minute bune, chiar dacă au fost învinţi), juca în cupele europene, acolo unde magicul fundaş al Timişoarei a reuşit 4 goluri, fiind încă golgheterul echipei din acest punct de vedere. Lipsea totuşi un trofeu, care avea să vină la finele sezonului 1979-1980. Atunci, Timişoara pleca cu şansa a doua în meci, pentru că adversarul era Steaua lui Tudorel Stoica, Marcel Răducanu, Anghel Iordănescu, etc, şi chiar organizatorii au bătut pe Cupă numele echipei bucureştene. Totul începuse bine pentru favoriţi care deschiseseră şi scorul, însă Vişan, un alt fundaş celebru al alb-violeţilor a marcat singurul său gol într-o competiţie oficială şi a trimis meciul în prelungiri. Păltinişanu şi-a luat din nou rolul de căpitan în serios şi a marcat golul victoriei spre surprinderea specialişitilor. 2-1 pentru Poli şi a în dimineţa zilei următoare mii de timişoreni i-au aşteptat pe jucători la Gara Mare pentru a le mulţumi pentru trofeu şi a le cânta „mulţi ani trăiască”. Poli urma să mai joace două finale de Cupă, pierdute în faţa Craiovei, dar cireaşa de pe tort a pus-o tot „Tata Mare” care înscria pentru 1-0 în meciul cu Celtic şi Poli elimina una dintre campioanele bătrânului continent. După ce şi-a încheiat activitatea de jucător, Păltinişanu s-a apucat de antrenorat, pregătind copiii de la CFR. Din păcate, o boală necruţătoare avea să-i stopeze prematur viaţa la doar 44 de ani. În urma lui au rămas însă o grămadă de amintiri frumoase, trofee, marele oval timişorean care-i poartă numele, dar şi un copil talentat, care scrie istorie într-un alt sport, baschet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu